— cu recunoștință pentru toți bebelușii, născuți prea devreme – de Ziua Mondială a Prematurității —
Unele începuturi sunt atât de grele, încât te întrebi dacă ești suficient de puternic(ă) pentru ele.
Așa a fost pentru mine începutul drumului ca moașă.
După ce am terminat facultatea, am intrat în spital cu uniforma apretată și sufletul tremurând. Nu știam atunci că următorii șapte ani aveau să mă schimbe pentru totdeauna.
Primii pași – în secția de neonatologie
Primii aproape 2 ani, i-am petrecut între bebeluși născuți la termen, sănătoși, liniștiți. Acolo am învățat să mă apropii cu blândețe, să privesc lumea prin ochii lor mici și senini, să învăț încet, încet nevoile lor.
Apoi, am fost transferată pe secția de Terapia Intensivă Neonatală. Acolo am redescoperit că viața e un dar.
Viața atârna uneori de un fir invizibil. Aparatele sunau uneori fără pauze, luminile pâlpâiau, iar în incubatoare băteau inimioare atât de mici, încât păreau ireali.
Am învățat repede că nu noi decidem tot.
Noi doar facem tot ce putem.
Iar restul… îl face viața, îl face Dumnezeu.
Acei ani și-au pus amprenta pe mine – pentru totdeauna
Următorii ani am trăit și am muncit acolo.
Ani în care am văzut și bucurie, și durere.
Ani care m-au învățat ce înseamnă curajul, puterea, rugăciunea.
Astăzi, de Ziua Mondială a Prematurității, gândul meu se duce la cel mai mic bebeluș pe care l-am ținut vreodată în palme.
470 g.
Atât cântărea.
Cât un pachet mic de biscuiți.
Mama lui nu credea că va trăi. Nu îi dăduse nume. M-a rugat pe mine să îi pun eu unul. Era 1 ianuarie. Prima zi din an. Așa că i-am spus Vasile.
Mi l-au adus într-o tăviță renală, mică, rece.
L-am luat în mâinile mele și m-am rugat să fac bine. Chiar dacă în jurul meu auzeam că nu cazul nici măcar să îl reanimăm. L-am pus pe masa radiantă, sub căldură pentru că scotea sunete care semănau cu un fel de plâns.
Nu l-am uitat niciodată.
Nici lupta lui de a rămâne aici, printre noi.
El m-a învățat ce înseamnă speranța adevărată.
Cea care încape în cea mai mică palmă.
Zile grele, nopți lungi, dar și multă lumină
Să particip la resuscitări, la ventilații, la momente în care viața e la limită… nu seamănă cu nimic altceva.
Corpul face ce știe. Mintea se concentrează. Inima se roagă. Asta am simțit de fiecare dată la fiecare reanimare.
Au fost zile în care plecam acasă epuizată, cu ochii roșii și umerii apăsați.
Dar dimineața sau seara mă întorceam.
Nici nu mă întrebam „de ce” și nici nu conta cât de greu îmi era.
Programul „Pui de om în terapie” – acolo unde iubirea mamei vindecă
Anii aceștia au coincis cu unul dintre cele mai frumoase proiecte în care am lucrat: Pui de om în terapie. Rolul meu era să aduc părinții aproape de copiii lor, chiar și în cele mai grele momente și să îi îngrijească .
Adevărul pe care l-am simțit din plin este acesta:
nimic nu vindecă mai bine decât pielea mamei și inima ei.
Îmi amintesc serile în care le chemam pe mame să își țină copiii la piept, în sistemele speciale de tip kangaroo.
Era liniște.
Doar respirația lor mică și bătăile inimii mamei. Atunci monitoarele se linișteau, nu mai bâzâiau pentru că și corpul lor se liniștea lângă mamele lor.
Uneori plângeam , pe ascuns, să nu vadă mamele că sunt prea sensibilă. Azi am învățat ca e în regulă să plâng chiar și în fața mamelor, nu e semn de slăbiciune, ci chiar de asumare a emoțiilor.
Multe mame plângeau și ele când își țineau puii piele-pe-piele, în secția de terapie intensivă.
Dar era un plâns bun.
Un plâns care le dădea putere.
În fața lor, mă înclin
Acum, când privesc înapoi, simt doar recunoștință.
Pentru copiii care au luptat pentru fiecare respirație.
Pentru părinții care au stat zile și nopți așteptând ca puii lor să se externeze.
Pentru colegele mele care au fost umăr lângă umăr în cele mai grele momente.
Pentru viața care, uneori, își face loc în cele mai neașteptate feluri.
Acei ani m-au modelat în tot ceea ce sunt astăzi.
M-au învățat să fiu prezentă, să fiu blândă, să fiu puternică.
M-au învățat să iubesc mai mult și să judec mai puțin.
Eu le datorez începutul meu.
Iar ei – cei mai mici oameni pe care i-am cunoscut – mi-au dat, fără să știe, aripi.
Am un loc în inima mea, pentru voi toți, bebeluși prematuri care mi-ați dat șansa să vă îngrijesc,
Narcisa
Photo by Hush Naidoo Jade Photography on Unsplash
Share:
