În căutarea firescului propriu, în lumina Învierii
Zilele acestea, când lumina Sfântă a Învierii se pregătește să cuprindă inima fiecăruia dintre noi, m-am regăsit reflectând la cuvintele lui Bartolomeu Anania, care scria despre o lume în care „anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr”. Da, sunt cuvinte grele, greu de dus, dar cred că ating un fir sensibil: dorul nostru, poate adânc îngropat, după ce e curat, simplu, viu și adevărat.
Știu că fiecare dintre noi a crescut cu alte definiții pentru aceste cuvinte. „Adevăr”, „bine”, „păcat”, „libertate” – nu înseamnă același lucru pentru toți. Și tocmai de aceea, nu scriu aceste rânduri pentru a judeca sau exclude. Nu vreau să condamn oameni sau alegeri. Ce îmi doresc este să dau glas unui dor tăcut pe care îl întâlnesc des – în mine, în femeile cu care lucrez, în poveștile de naștere, în privirea părinților care caută să nu se piardă în agitația lumii moderne.
Prin ochii mei de mamă, femeie, moașă și fiică, văd cât de greu ne este tuturor să rămânem ancorați în ceea ce e viu, uman, intim, sacru. Și totuși… ceva din noi, dincolo de opinii sau orientări, tânjește după o lume în care adevărul nu trebuie strigat, ci se simte în liniște. O lume în care copiii cresc cu iubire și apartenență, nu cu mască și supraviețuire.
Mi-e clar că în această lume contemporană, în care ne mișcăm între extreme, între libertăți câștigate și răni nespuse, ne e tot mai greu să vorbim despre lucruri simple fără să fim etichetați. Și totuși, îmi asum să aduc în discuție cuvinte vechi: rușine, conștiință, păcat, asumare. Nu ca forme de pedeapsă, ci ca repere lăuntrice. Îndrăznesc să spun că și rușinea, uneori, poate fi o busolă – semn că inima e vie.
În munca mea de zi cu zi, văd miracole și dureri. Văd cum nașterea devine, uneori, doar un act medical. Cum planificarea momentului nașterii e de multe ori condusă de teamă, nu de încredere. Și da, mă refer aici la sarcinile fără risc medical – acelea în care ne putem întreba: ce înseamnă firescul fiecăruia? Cine îl definește? Ce ne mai spune corpul, când îl ascultăm cu adevărat?
Dar nu scriu asta ca să spun că există un singur fel de a naște sau o singură cale bună. Știu că sunt femei care aleg altceva. Și alegerea lor merită respect. Știu că sunt oameni care trăiesc în moduri diferite, care iubesc altfel, care nu se regăsesc în narațiunea tradițională. Și vreau să le spun: și voi aveți un loc. Scriu pentru toți cei care caută sens. Pentru cei care simt că e loc și de întoarcere. Și de întrebări. Și de liniște.
Cred că Învierea nu e doar o minune întâmplată acum 2000 de ani. E ceva ce ni se oferă din nou, în fiecare zi: șansa de a alege viața. Firescul. Curajul de a spune: „Nu știu, dar vreau să caut.” Simplitatea. Blândețea. Asumarea.
Nu pot schimba lumea. Dar pot aduce o fărâmă de prezență acolo unde sunt. În felul în care însoțesc o femeie în travaliu. În cum privesc un copil. În cum spun „mulțumesc” sau „iartă-mă”. În cum ascult, înainte să răspund.
Poate că Învierea acestei lumi începe cu o femeie care spune: ajunge. Eu aleg altceva. Eu vreau să-mi cresc copilul cu inimă curată. Eu vreau să onorez nașterea. Eu vreau să fiu femeie întreagă, chiar dacă asta înseamnă să nu mă mai potrivesc perfect în lumea aceasta.
Și poate că exact în această alegere începe Învierea mai mare – aceea pe care o așteptăm, fiecare în felul lui, cu lumânarea aprinsă în suflet.
Cu iubire,
Narcisa Câmpean
Moașă, mamă, femeie
