Inspirat din viziunea lui D.W. Winnicott
Atunci când un nou-născut vine pe lume, se întâmplă cu adevărat un miracol. O viață întreagă începe să se desfășoare în cea mai mare vulnerabilitate a sa. Pentru un bebeluș, primele clipe, zile și săptămâni de viață nu sunt doar despre hrană, somn și îngrijire fizică așa cum am putea crede foarte ușor, – sunt, mai ales, despre relații, emoții, prezență și siguranță interioară.
Psihanalistul și pediatrul britanic Donald Winnicott, cel care a oferit lumii concepte esențiale precum „mama suficient de bună” sau „spațiul tranzițional”, ne-a învățat să privim experiențele timpurii ale bebelușului, nu doar prin lentila biologică și prin aceea relațională și simbolică.
🌱 Nou-născutul nu este un doar organism, este o persoană cu nevoia permanentă de evoluție
Winnicott ne invită să înțelegem că nou-născutul nu se naște cu un sine structurat, ci cu un potențial de a deveni. Acest potențial se organizează în funcție de cum este primit în lume. Iar acest „cum” se referă la toate gesturile mici și mari pe care le facem: cum este luat în brațe, cum este privit, cum i se răspunde la plâns, cum este susținut în viața sa afectivă de început.
Această viziune este și una dintre temeliile mele în munca mea ca moașă. Îmi place să cred că nu doar însoțesc corpuri omenești, cred ca însoțesc mai ales ființe aflate la începutul drumului.
🤲 Rolul esențial al „mamei suficient de bune”
Una dintre contribuțiile cele mai importante ale lui Winnicott este conceptul de „mamă suficient de bună”. El nu vorbește despre o mamă perfectă, ci despre o mamă (sau o figură maternă) care răspunde cu sensibilitate și adaptare la nevoile bebelușului, fără a-i lua complet posibilitatea de a tolera mici frustrări.
Această adaptare pe lângă cea fizică, este și emoțională. Winnicott spunea că, în primele săptămâni, mama „se retrage în sine pentru a putea fi acolo pentru copil”. Este o stare de preocupare maternă, o contopire temporară între mamă și copil, absolut necesară pentru dezvoltarea sănătoasă a sinelui acestuia.
🌊 Primele luni reprezintă un „spațiu de susținere” invizibiă
Lumea unui nou-născut poate părea una precară, dar este plină de posibilități. Winnicott vorbește despre „holding”, adică acea capacitate a mamei (sau a celui care îngrijește copilul) de a susține experiența internă a bebelușului.
Holding-ul se referă la a ține copilul în brațe. Da, da ai citit bine – copiii au nevoie să fie ținuți în brațe!! Pe lângă ținutul în brațe, au nevoie să le susținem și emoțiile, fricile, neputințele, impulsurile – și a le oferi spațiul sigur în care acestea pot fi integrate, fără a deveni copleșitoare.
Un bebeluș conținut și susținut devine treptat un copil încrezător, cu o lume interioară coerentă.
💡 Ce putem învăța din toate acestea?
Pentru părinții care tocmai și-au ținut copilul pentru prima dată în brațe, mesajul nu este despre presiune sau perfecțiune. Este despre prezență, răbdare și blândețe. Despre a asculta fără să judeci, despre a învăța limbajul unui alt SUFLET care încă nu are cuvinte, dar are o întreagă lume de exprimat.
Și da, știu, uneori este greu. Știu că oboseala, nesiguranța, fricile sunt acolo. Dar exact în imperfecțiune, în reparații mici, în reveniri și încercări stă miracolul formării unei relații sănătoase.
Experiențele timpurii ale nou-născuților modelează temelia întregii vieți afective. Această perspectivă ne oferă o hartă interioară, o viziune care onorează puterea prezenței umane în formarea ființei.
Și dacă uneori te îndoiești că „faci destul”, amintește-ți cuvintele:
„Înainte să existe mama, nu exista nici copilul.”
(„There is no such thing as a baby — there is a baby and someone.”)
Pentru fiecare început de viață, e nevoie de o inimă care să primească.
Cu blândețe,
Narcisa
Photo by Tuva Mathilde Løland on Unsplash
Share:
