Acest articol este o scrisoare pentru toate femeile cu care am lucrat — și pentru cele pe care, uneori, nu am putut să le însoțesc până la capătul drumului nașterii. Dar este și pentru femeile din viitor, cele care mă vor întâlni poate doar prin cuvintele mele. Este reflecția mea sinceră despre limite, prezență și vulnerabilitate, așa cum le-am învățat ca FEMEIE și ca moașă independentă.
Există momente în viața mea, ca moașă — o meserie care necesită dăruire constantă și autentică –
momente în care știu că o femeie, undeva, își începe travaliul… și că eu, chiar dacă aș fi vrut, nu pot fi acolo.
Mult timp am trăit tensiunea dintre dorința profundă de a fi martoră la fiecare început de viață și realitatea limitelor mele omenești.
Între chemarea inimii — de a fi acolo cu mâinile, cu vocea, cu prezența mea profesională — și adevărul simplu că nu pot fi peste tot.
Este un adevăr greu, dar absolut firesc: o moașă nu poate onora toate nașterile.
Și deși rațional înțeleg asta, emoțional am fost nevoită să-l învăț din nou și din nou — în fiecare mesaj, în fiecare poveste care continua fără mine, în fiecare clipă în care știam că o femeie, pregătită alături de mine, naște… iar eu nu sunt acolo.
În teoria relațională Imago, cu care rezonez foarte mult, se vorbește despre oglindire — acel proces în care îl putem auzi cu adevărat pe celălalt fără să ne pierdem pe noi.
Când o femeie îmi scrie că a simțit dezamăgire sau resentiment pentru absența mea la nașterea ei, o aud.
Rămân acolo, prezentă, încercând să nu fug de emoția ei.
Știu că în spatele acelui sentiment se află o dorință firească: ca moașa care te-a pregătit pentru naștere să fie și la naștere.
Știu, de asemenea, că uneori nu pot fi. Nu pot fi omniprezentă.
În acele momente, învăț să respir în locul dintre „a dori” și „a putea”.
Acolo mă întâlnesc cu fragilitatea mea, cu vinovăția, cu dorința de a fi suficientă.
Și acolo învăț mereu aceeași lecție esențială: nu pot fi pretutindeni, dar pot fi prezentă chiar și în absență.
Motivele pentru care uneori nu pot fi la o naștere sunt variate.
Uneori e vorba de viață — pur și simplu.
De familia mea.
De boală.
De un accident sau o situație care cere toată prezența mea acolo, nu în alt loc.
Fiecare astfel de moment îmi reamintește că sunt om.
Că am la rândul meu un corp care obosește, o inimă care simte, o viață care curge dincolo de halatul alb pe care îl port.
A fi moașă nu înseamnă a fi invincibilă.
A fi moașă înseamnă, de multe ori, a fi vulnerabilă.
Poate părea paradoxal, dar prezența moașei nu este doar fizică.
Ea trăiește în cuvintele transmise, în încrederea oferită, în felul în care o femeie își amintește că poate.
Prezența mea poate rămâne în respirația calmă învățată la curs.
În încrederea în corpul ei.
În vocea mea interioară pe care o aude în timpul contracțiilor.
Când o femeie îmi spune că, deși nașterea a fost grea, a reușit să simtă bucuria și forța procesului, știu că munca mea și-a împlinit sensul.
Chiar dacă n-am fost acolo.
Pentru că am fost, altfel.
În această profesie, inima mea se deschide mereu — și tocmai de aceea, învăț constant să o protejez.
Există o durere subtilă în a spune „nu pot”, atunci când inima ar vrea să spună „da”.
Dar este o durere care de fapt vindecă, dacă o privesc cu blândețe.
În procesele mele de terapie și în practica mea de îngrijire bazată pe moașă, am învățat să stau cu aceste emoții.
Să le ascult.
Să le primesc.
Să le accept ca parte din ceea ce sunt: o femeie care ajută alte femei să nască, dar care nu poate fi la toate nașterile.
Îngrijirea bazată pe moașă înseamnă mai mult decât asistență la naștere.
Înseamnă respect pentru corp, pentru proces, pentru relație.
Nașterea nu se grăbește — se însoțește.
Și pentru ca o moașă să poată fi cu adevărat prezentă, are nevoie de echilibru, de odihnă, de limită.
Numai în aceste condiții poate fi martoră și sprijin real la naștere.
Acest text este pentru toate femeile care și-ar fi dorit să fiu acolo.
Pentru cele care au simțit dezamăgire, furie sau tăcere.
Vă aud. Vă văd.
Și vă mulțumesc pentru lecția de vulnerabilitate pe care mi-o oferiți de fiecare dată.
Indiferent unde ați născut, am fost alături de voi în gând.
În rugăciunea mea de seară.
În emoția zilei în care știam că urmează momentul vostru.
În împlinirea de a vă ști bine.
Pentru mine, fiecare femeie cu care am lucrat rămâne o parte din povestea mea.
Iar fiecare naștere, chiar și cea la care n-am fost, mă învață ceva nou despre viață, limite, iubire și curaj.
Narcisa Câmpean
Moașă independentă, IBCLC
🕊️ „Uneori, cea mai semnificativă prezență e aceea care rămâne, chiar și atunci când nu mai e acolo.”
Photo by Jamie Coupaud on Unsplash
