Aproape zi de zi, în meseria mea de moașă, aud replicile femeilor din fața mea. Replici sau afirmații care nu le arată puterea. Ci neajunsurile. Insuficiența de a fi…
„Cervixul meu nu e bun.”
„Uterul meu nu știe să facă ce trebuie.”
„Nu o să pot naște.”
„Laptele meu nu e suficient.”
„Colostrul e prea puțin.”
„Sânii mei nu sunt buni.”
„Copilul meu nu e bun, plânge prea mult.”
Și tot așa, până când povestea fiecareia se transformă într-o rană colectivă, transmisă din voce în voce, din privire în privire.
Un ecou care macină adânc până ce femeia nu mai recunoaște nimic bun în ea însăși. Absolut nimic.
E greu în a sta și a conține astfel de anxietăți.
Iar cu mine rămâne mereu acest fior: de ce le este atât de greu femeilor să creadă în corpul lor?
Nu e doar o grijă sau un gând trecător.
Eu chiar o percep ca o epidemie a neîncrederii.
Și, de cele mai multe ori, această neîncredere nu vine din ele însele.
Vine și de la cei din jur. Familie, prieteni, vecine „binevoitoare„ ,cadre medicale.
Toți amestecă opinii, temeri, proiecții… până când vocea femeii nu se mai aude. Deloc.
Uneori, o propoziție aruncată la întâmplare poate aduce o avalanșă de frică. Te-ai gândit vreodată la asta?
Un cuvânt spus neatent poate schimba un destin.
Nu o să uit niciodată.
Mergeam spre o consultație la domiciliu.
O proaspătă mamă mă sunase deja, plângând.
Nu se putea conecta cu copilul.
Se simțea disperată.
Vinovată.
„Nu pot să-l alăptez… deloc… nu știu ce fac greșit…”
La scurt timp, mi-a scris din nou.
Un mesaj care mi-a oprit, pentru o clipă, respirația. Mi-a zis:
„Nu știu dacă să mă arunc de la etaj singură sau cu copilul în brațe. Ești singura fărâmă de speranță în clipa asta…”
Am simțit cum sufletul mi se strânge.
O astfel de propoziție nu vine niciodată din senin. Mi-am dat seama că nu o sa mai fie o consultație în alăptare. Chiar deloc. Va fi o consultație despre viață.
Când am ajuns la ea, am înțeles…
Această femeie își dorise naștere vaginală.
Ca mama ei. Ca bunica ei. Dintr-o linie strămoșească în care nașterea naturală curgea firesc, ca un eveniment de viață.
Se pregătise cu încredere. Fusese la multe cursuri prenatale. Citise studii . Făcuse exerciții speciale pentru naștere. Era sportivă, activă. Era sănătoasă din toate punctele de vedere. Sau cel puțin așa credea ea.
Până pe la 39 de săptămâni de sarcină, când, la controlul de rutină, a auzit cuvintele care i-au frânt încrederea:
„Colul tău nu e bun. E prea tare. Nu s-a dilatat.”
„Copilul e prea mare.”
„Nu ai chiar nicio șansă să naști natural.”
A încercat să respire.
A cerut timp să înțeleagă.
Peste trei zile, din nou control.
„Cordonul pare că e înfășurat în jurul gâtului copilului. Trebuie cezariană de urgență. Nu merită să riști.
Dacă nu, copilul poate suferi la creier.”
Monitorizarea bebelușului era normală. Fără semne de suferință.
Oamenii din jur păreau nedumeriți.
Ea era însă paralizată.
În freeze.
Și a acceptat. Cum să nu accepte?!?
Cum să nu accepți, când cineva îți spune
că viața copilului tău e în joc?
Apoi… liniște.
O liniște grea, dureroasă.
Pentru că nu i se explicase.
Nu fusese întrebată.
Nu fusese văzută. Nu fusese auzită.
A rămas cu un gol.
Cu o voce interioară care spunea:
„Eu n-am putut.”
„Corpul meu a eșuat. Nu sunt bună de nimic. ”
Iar din rana aceasta s-au născut altele:
anxietate, atacuri de panică, depresie.
Mesajul acela în care își exprima dorința de a-și lua viața —
și, poate, și pe a copilului —
a fost un strigăt din adâncuri. Un strigăt al durerii neauzite și nespuse.
Un ecou al neputinței pe care ea singură nu o mai putea duce.
Oare ne gândim vreodată la greutatea cuvintelor noastre?
La ce înseamnă ele, în trupul și în sufletul unei femei
aflate între lumi — cea dinainte de copil și cea de după?
Poate că nu.
Poate că ne imaginăm că un cuvânt e doar un cuvânt.
Dar nu e așa.
În sălile de așteptare, în cabinete, în sălile de naștere, oamenii poartă PUTERE. Puterea de a vindeca. Sau puterea de a răni.
Nu suntem Dumnezei.
Nu putem rosti sentințe. Oare chiar nu putem realiza asta?! Și dacă facem minuni, facem tot prin intermediul Lui, ale lui Dumnezeu, mâinile noastre sunt în ale Lui.
Suntem doar martori și însoțitori ai miracolelor. Pur și simplu —în mâna Celui de SUS.
Restul — venim doar să sprijinim.
Sunt uneori sfâșiată de cât de repede se poate frânge ceva sacru și cât de greu se repară.
Cred cu toată ființa mea că fiecare femeie merită să fie încurajată să-și audă corpul.
Că fiecare femeie poartă în ea o înțelepciune tainică.
Că vocea ei e prima voce care contează.
Poate, într-o zi, vom învăța să ne apropiem de femei cu mai multă delicatețe, cu mai puține certitudini, și cu infinit mai mult respect.
Pentru că, la final, nu salvăm pe nimeni.
Doar însoțim.
Cu smerenie, cu grijă și cu iubire,
Narcisa
Aceste informații au caracter educativ și nu înlocuiesc consultul medical individual. Pentru recomandări adaptate situației tale, adresează-te unui specialist.
