Reflexul de supt și miracolul cu care vin pe lume bebelușii
În ultima perioadă, am auzit mult prea des afirmații publice, venite chiar de la „specialiști„ precum că beblușii după naștere „trebuie să învețe să sugă„…
Adevărul este ca ei se nasc știind.
Fără să fi citit vreo carte. Fără să fi urmat vreun curs. Fără să fi fost învățați de nimeni.
Bebelușii vin pe lume cu înțelepciunea ancestrală a speciei. Cu un corp pregătit să trăiască. Cu reflexe care nu doar că le asigură supraviețuirea, dar le și confirmă apartenența la ceva mai mare — la mama lor.
Printre cele mai impresionante reflexe cu care se nasc, este cel de supt. Un act neurologic complex, dar fiziologic, adânc înrădăcinat în trunchiul cerebral, ce le permite să se conecteze cu mama, să se hrănească și să-și regleze respirația, pulsul, temperatura, ritmul vieții.
Și acum îți las mai jos p mică poveste. Povestea unei alegeri mici, aparent nesemnificativă. De ce suzeta sau biberonul pot schimba uneori totul.
Într-o dimineață , o mamă m-a sunat. N-am putut să răspund. Mi-a lăsat un mesaj vocal. Se simțea disperarea în vocea ei:
„Aș vrea doar să știu ce am greșit. De ce nu mai vrea sânul? Până ieri sugea, iar azi plânge de cum îl apropii de sân.„
Bebelușul avea 10 zile. În noaptea precedentă, epuizată și singură, i s-a spus că „nu-i nimic dacă-i dăm 2-3 biberoane pe perioada nopții. Sau o suzetă. Să se liniștească.”
A acceptat. Îi era teamă să nu-l lase flămând. Îi era teamă că poate laptele ei nu e bun. Cu toate că era visul ei să alăpteze exclusiv și cât mai îndelungat.
A doua zi, bebelușul părea „alt copil”. Se liniștea doar cu tetina. La sân, plângea inconsolabil.
Povestea asta se repetă mai des decât ne place să credem.
Și nu e despre vină. E despre înțelegere. Și despre cât de fragil este începutul.
Bebelușii nu trebuie „învățați” să sugă. Ei se nasc știind. Reflexul de supt este activ în viața intrauterină din săptămâna 32, iar la termen, bebelușul are capacitatea neurologică de a se atașa și de a suge eficient – dacă mediul o permite.
Este ca un dans precis al limbii, maxilarului, obrazului, al gâtului și laringelui, coordonat cu respirația. Este coordonat în trunchiul cerebral.
Dar dansul acesta poate fi întrerupt. Schimbat. Deviat.
În teorie, nu pare mare lucru.
Dar în realitate, corpul bebelușului învață. Nu cu mintea – ci cu gura, cu limba, cu răspunsul la fluxul laptelui. Și tetina artificială oferă un cu totul alt tip de experiență:
Iar când revine la sân, acolo unde e nevoie de ritm, de adaptare, de prezență – uneori refuză. Alteori plânge. Și mamele ajung să creadă că nu au lapte. Că nu pot. Că bebelușul nu vrea sânul. Că sunt ele defecte sau laptele lor.
De fapt, totul a început cu o alegere mică, făcută într-un moment de oboseală, în lipsa unei informări bazate pe dovezi.
Desigur, există situații medicale în care folosirea unei tetine poate fi temporar indicată — însă întotdeauna sub ghidajul unui specialist IBCLC
Pentru că atunci când spunem „nu contează”, uneori luăm ceea ce contează cel mai mult: încrederea de început.
Cu încredere și blândețe,
Narcisa
Photo by Kadyn Pierce on Unsplash