Acum 38 de ani, într-o zi de iarnă adevărată, cu ger năprasnic și zăpadă așternută serios peste tot, am ales să vin pe lume. Așa îmi place să spun: am ales. Pentru că, din frânturile de povestiri ale mamei mele, începutul meu are ceva hotărât, liniștit și foarte diferit față de prima ei experiență de naștere.
Mama îmi povestea că, în ziua aceea de 10 ianuarie, după ce a savurat multă salata de beouf, a mers pe jos până la casa de nașteri. Ținută de braț de tatăl meu și însoțită de sora ei, a mers prin frig și zăpadă, cu un copil care părea că se hotărăște greu să iasă din burtă. Din câte știa ea, stătusem mult acolo, probabil peste 41 de săptămâni. Pe atunci nu se măsura totul, nu se grăbea nimic. Nu știa nici măcar dacă așteaptă băiat sau fată. Știa doar că urmează să nască. Cândva…
Cu cinci ani și jumătate înainte, o mai făcuse o dată. Prima naștere, cu sora mea mai mare, fusese într-un spital. Cu epiziotomie. Cu separare completă. Cu reguli reci și multă tăcere. O experiență care a lăsat urme, chiar dacă pe atunci nimeni nu le numea așa.
De data aceasta, însă, totul a fost diferit.
Ajunsă la casa de nașteri, a fost preluată de o moașă. Doar ea. Apa s-a rupt foarte aproape de momentul nașterii, iar totul s-a petrecut repede și surprinzător. Mama a fost uimită că nu i s-a făcut nicio tăietură, că nimeni nu a grăbit-o, că nimeni nu a separat-o de corpul ei. După ce am ieșit în mâinile moașei, am fost pusă direct pe pieptul mamei mele. Și de acolo nu am mai fost luată.
Pentru ea, asta a fost chiar de neînțeles. Atât de diferit față de prima naștere. Atât de simplu. Atât de… blând.
Îmi place să îmi imaginez chipul moașei care m-a primit atunci în brațe. O văd robustă, șatenă, cu părul creț, trecută de prima tinerețe. O femeie care știa ce face fără să explice prea mult. Care stătea, privea, aștepta. O femeie care nu avea nevoie să controleze, pentru că avea încredere.
Nu am cunoscut-o niciodată după nașterea mea. Nu știu cum o chema. Dar îi port o recunoștință permanent. Pentru că, prin mâinile ei, am primit un început de viață în care nu am fost smulsă, grăbită, separată. Am primit continuitate. Căldură.
Poate că de acolo începe totul.
Poate că meseria de moașă m-a ales pe mine, nu invers. Poate că am primit-o fără să o cer, ca o moștenire tăcută. Poate că tocmai pentru a duce mai departe acest mod blând de a veni pe lume, într-o vreme în care nașterea a devenit adesea un act medicalizat, rupt de firea lui.
Știu doar atât: felul în care venim pe lume contează. Lasă urme. Și uneori, ne trasează drumul.
Photo by Nathan Dumlao on Unsplash
Share:
